Lejer de duminica: Trinitatea si uzantele limbajului teologic

Un guest post  interesant am gasit pe blogul lui Marius Cruceru (locul 4 pe Transilvania la panarama de top facut de RevistaBiz)  mult mai interesante fiind cele peste o suta de comentarii. Imi aminteste de cum beam eu cu Sergiu vodca ordinara acum vreo 15  ani si cum ne uitam la “Milionarii de la miezul noptii”  si beam si fumam si discutam si faceam teologie, filosofie si politica pana se crapa de ziua.

Aşa este Doctrina Trinităţii ce a fost tangenţial obiectul unor prelegeri ale lui Iosif Ţon în care limbajul explicativ, extrem de neglijent, a dus la formulări defectuoase în ce priveşte doctrina menţionată. Astfel Iosif Ţon spune ascutătorilor săi despre: „Cea mai formidabilă veste… Trei persoane ce trăiesc în relaţii superbe, şi ei mă invită să trăiesc în unire cu ei…” (Predica, 11 februarie 2011, Elim Chicago). Ceea ce face Iosif Ţon este că transformă Trinitatea Divină într-un fel de triteism. El foloseşte pronumele personal la a treia plural „Ei” pentru a desemna Dumnezeirea Trinitară. Această procedură este atât nescripturală, cât şi defectuoasă conducând la triteism…(continuarea pe blogul lui M. Cruceru)

Parerea mea despre subiect:

Este vorba despre o “uzanta a limbajului”, iar in teologie, ca si in filosofie, nu te poti juca cu anumite cuvinte sau expresii “sensibile”. Rationamentul omului de pe strada suna cam asa: “daca in Scriptura scrie NOI, de ce ar fi incorect sa spunem EI”?
Intr-un demers teologic riguros (imaginati-va un soi de Kant al teologiei) simpla trimitere catre “EI”, ar pozitiona autorul pe un anumit palier doctrinar. Mai ales pe un subiect extrem de sensibil, de nesupus mijloacelor cognitive, tainic: Trinitatea!

Nu poti face niciun fel de “LOGIE” fara a-ti seta parametrii discursului pe o anumita uzanta a limbajului, o uzanta terminologica. In felul acesta, toti colegii tai de breasla, oameni priceputi intr-ale respectivei “Logii”, vor intelege ceea ce vrei sa spui. Daca in Filosofie autorul isi construieste uneori propria uzanta terminologica, lucru absolut normal, in Teologie uzanta terminologica are rolul de a nu permite interpretari eronate ale textului, implicit derapaje doctrinare. Poate ca intentia lui Ton nu a fost aceea de a folosi “EI” cu trimitere la triteism, “pacat” de care ne acuza musulmanii. In fond teologia riguroasa nu se face la amvon, ci noaptea in odaia ta, cu greaca si ebraica, cu penita si tusul sau cu lumina oarba a calculatorului. Iar imensitatea conceptului trinitatii te face sa-ti pui mana la gura ca Iov, incercarea de a patrunde tainele Trinitatii, de transpunere a  Fiintarii lui Dumnezeu intr-un alt spatiu ontologic, rezultand intr-o”corola de minuni”. Indiferent de cat am incerca sa disecam si sa exprimam ideea Trinitatii, vom ajunge tot in acel cerc inchis, de nepatruns. Si atunci alegi conventionalul terminologic si vorbesti despre “Trinitate”, de “Dumnezeu triunitar” (aici am cazut pe ganduri daca sa scriu triunitar sau Triunitar, subtilitati aparent minore pentru omul din piata, dar in TEOLOGIE nu e chiar asa).

Ce “pacate” i se imputa lui Ton?

In general, carismaticii au o afinitate fata de persoana Duhului Sfant, lucru normal daca ne gandim ca ei pun accentul pe darurile Duhului Sfant inca prezente in zilele noastre, fiind necesationisti. Nu doar daruri, ci si prezenta si puterea Duhului Sfant, manifestarea Duhului Sfant, glorificarea Duhului Sfant. Personalitatea Duhului Sfant. Iubirea persoanei Duhului Sfant. Manifestarile Duhul Sfant la carismatici sunt criteriul diferentiator fata de cesationisti, e blazonul daca vreti.

Poate ca pentru a accentua personalitatea distincta a Duhului Sfant, pentru a scoate Duhul Sfant dintr-un soi de anonimat inchipuit  (imi tot vine in minte  “a repara o imensa greseala istorica” ca sa intelegeti mai bine ce vreau sa spun) , Iosif Ton s-a referit la Trinitate cu…apelativul “Ei”.

Indiferent de dorinta, vointa , scopul, omiterea, nestiiinta sau pur si simplu o mica scapare a lui Ton, mutarea accentului de pe UNUL pe TREI, de pe esenta pe personalitati, dpdv teologic e foarte mare, pentru ca ofera DIRECTII teologice pentru viitor. Alunecarile in erezie nu sunt bruste si tot timpul au la baza cele mai bune intentii.

ps1: daca nu existau pe lumea astea teologi rigurosi intr-ale limbajului, acum eram cu totii musulmani sau altceva, ma indoiesc ca fara rigurozitatea Sfintilor Parinti si a multor teologi de dupa ei, crestinismul ar fi rezistat, asa cum e acum cel putin, doar prin sintagmele “Isus te iubeste!” sau “Dumnezeu este dragoste”.